Norilsk se află în mijlocul pustietăţii. Ca o „păpuşă rusească” captivă în Krasnoyarsk Krai, în Siberia, oraşul este izolat de restul „continentului” – numit astfel de cei 177.000 de locuitori referindu-se la Rusia. Se poate ajunge la el doar cu avionul, sau, vara, cu o barcă de-a lungul râului Yenisei.
Numai din cauza unei singure fabrici mari, poluarea anuală a Norilsk este echivalentă cu cea a întregii Franţe. Tundra din jurul oraşului pare lipsită de viaţă. Iarba a dispărut, copacii sunt ofiliţi, bolnavi, arşi de ploile acide şi de aerul toxic.
Bolile respiratorii şi problemele de piele îi lovesc puternic pe mulţi locuitori, în special pe copii, și în așa măsură încât speranţa de viaţă este scurtă: 60 de ani. În comparaţie cu media rusească, ei sunt cu un deceniu mai puţin.
Dar pentru mulţi dintre cei care o numesc acasă, frumuseţea Norilsk-ului este de neuitat.
Un scurt documentar regizat de Victoria Fiore
Cinematografie: Alfredo de Juan
Producţie: Elena Chernyshova
Editare: Florence Kennard, Victoria Fiore
Cercetare: Bec Sanderson, Claire Bracegirdle
Sunet, muzică: Tim Matthews
Recunoştinţe: Jodie Clifford, Petr Likholitov, Sergei Diakov, Anna Bigus, Maxim Mezentsev, Natalia Bigus, Leonid, Norilsk Umka ‘Walrus’ Club, Norilsk Nickel, Carl Zeiss Lenses, Bowens
Subtitrare şi traducere: Iulia Denisa Andreea Lungu, Alexandra Daniela Cîrlejan, Andreea-Gabriela Popa, Dora-Georgiana Magda
Interviu
Victoria Fiore Regizoare
„Dintr-o altă lume, m-am simţit aproape ca şi cum aş fi ajuns în spaţiu.”
- Spune-ne despre tine, Victoria.
Sunt o regizoare italiană şi, în prezent, îmi împart timpul între Napoli, Rio de Janeiro şi Londra.
- Cum a luat naştere acest proiect?
În timpul facultăţii, am studiat limba rusă şi am avut oportunitatea de a locui în Sankt Petersburg pentru o vreme şi de a vizita ţara în lung şi-n lat. După terminarea studiilor, o prietenă bună din timpul şcolii lucra la o companie de cercetare în domeniul mediului când mi-a povestit despre un oraş ce este investigat pentru abuz asupra mediului. Acest fapt mi-a stârnit imediat curiozitatea şi a trebuit să aflu neapărat detalii legate de acest loc – iar faptul că accesul era interzis străinilor şi locul era pixelat pe Google Maps, l-a făcut să pară şi mai interesant, iar eu am făcut din a obţine acces şi din a vedea ce se ascunde în spatele secretelor o misiune personală.
În timpul cercetării mele, am dat peste pozele incredibile ale Elenei Chernyshova şi m-am îndrăgostit de frumuseţea degradată şi magia evidentă din spatele acestora. Atunci am realizat că a luat naştere un nou proiect.
- Se spune despre Norilsk că este un oraş închis.
Cum aţi reuşit să ajungeţi acolo?
Mi-a luat ani de zile să obţin permisele de intrare, deoarece trebuie să ceri permisiune specială de la reprezentanţii companiei miniere din Moscova. Am zburat la Moscova de multe ori pentru a mă întâlni cu persoana responsabilă de permisele mele şi după doi ani de când începusem, totul părea pierdut. Doi din cinci membrii ai echipei au fost respinşi fără motiv şi fără nicio explicaţie legată de cine erau cei doi. Am aplicat în diferite moduri, până când, într-o zi, am fost respinşi în mod oficial.
L-am sunat în fiecare zi – chiar şi în ziua de Crăciun şi de Anul Nou – pe directorul departamentului de presă al companiei miniere, până când, într-o zi, acesta m-a sunat de pe un alt număr spunându-mi: „Veniţi săptămâna viitoare sau nu le veţi primi”. Paşaportul meu expirase şi toată lumea era ocupată, dar am fugit ca nebunii să obţinem un paşaport în regim de urgenţă şi toate documentele pentru viză, ca să putem merge în sfârşit – a fost o adevărată nebunie!
“Sunt atrasă de locuri unde perfecţiunea se regăseşte în imperfecţiunile acestora.”
- Povesteşte-ne despre filmări.
Când am ajuns acolo, reprezentanţi ai companiei miniere au venit să ne verifice din când în când, însă, deşi erau foarte drăguţi şi chiar ne-au adus mici cadouri şi ne-au dus într-un tur al minei, asta însemna, de asemenea, că trebuia să surprindem scene precum pădurea de copaci morţi la ora 5 dimineaţa pentru a scăpa de privirile lor iscoditoare.
Din păcate, odată ce am plecat, unul dintre protagoniştii noştri a fost arestat şi eliberat, mai apoi, când filmul a fost publicat. Cred că trebuie să-şi fi dat seama că filmul nostru nu a fost făcut pentru a face rău nimănui sau pentru a denunţa ceva anume. Am permis pur şi simplu oamenilor pe care i-am întâlnit să-şi spună propriul adevăr.
Am petrecut aproximativ două săptămâni acolo: eu, Alfredo de Juan, un director de fotografie spaniol, Elena Chernyshova, incredibila fotografă franco-rusă, şi producătoarea noastră de acolo. Pesemne că era primăvară, însă afară erau minus douăzeci sau treizeci de grade – deşi frigul există doar pentru cei care nu se îmbracă corespunzător, nu-i aşa? Am filmat toate astea pe un Canon 5D, folosind o varietate de obiective Zeiss şi o geantă întreagă de baterii, dat fiind faptul că bateriile nu rezistau mai deloc la frig!
Nu am fost niciodată într-un loc atât de sterp, de alb, clădirile în diferite nuanţe de neon, mirosul de sulf care indică clar faptul că te afli într-un loc unic în lume. Dintr-o altă lume, m-am simţit aproape ca şi cum aş fi ajuns în spaţiu.
Sunt atrasă de locuri unde perfecţiunea se regăseşte în imperfecţiune, iar Norilsk a fost emblematic mai ales din acest punct de vedere. Am admirat calmul haosului său, lumina răsăritului şi a apusului poposind pe fumul hornurilor, albastrul arctic în antiteză cu mestecenii arşi. Alfredo, prin sensibilitatea lui cinematică, a avut grijă să confere viaţă obiectelor inanimate, să le facă să respire, iar designul sunetului – şi decizia de a nu adăuga muzică – permite acelor sunete să iasă în evidenţă.
- Cu siguranţă localnicii nu sunt obişnuiţi să întâlnească străini.
Cum aţi fost întâmpinaţi?
E o poveste amuzantă – Alfredo, directorul nostru de fotografie este spaniol şi are un aspect destul de mediteranean – el nu vorbeşte rusă. S-a dus până la magazinul local să cumpere lapte şi vânzătoarea, împreună cu o altă fată au început să-l filmeze, amuzate, entuziasmate şi uimite să vadă un spaniol în magazinul lor! Am fost trataţi atât de bine, majoritatea oamenilor au fost şocaţi că ne-am aventurat în condiţiile extreme ale Arcticii – în special înotătorii, denumiţi şi „morse”, care ne-au invitat la copioase ciocolate şi coniac în sauna lor. Ne-au fost aduşi sturioni proaspeţi pe care i-am mâncat cu mâinile şi am avut nişte nopţi arctice incredibile – până şi cei din cadrul minei care ne-au întâmpinat ne-au dovedit că, în ciuda grijilor noastre, toată lumea era caldă şi primitoare cu noi – ciudaţii vizitatori.
- În Norilsk speranţa de viaţă este foarte scăzută şi poluarea pare evidentă. Cu toate acestea, discuţi cu localnici ce par pasivi sau chiar optimişti sau extaziaţi, cu excepţia notabilă a copiilor.
Nu ai senzaţia câteodată că atunci când ceva este prea mult de îndurat, precum în pandemie, e mai uşor să treci cu vederea şi să te prefaci, poate, că acel ceva nu există? Cu toţii trebuie să ne dezvoltăm mecanisme de supravieţuire pentru a face faţă dificultăţilor vieţii şi aş spune că, acesta e efectul a zeci de ani de trăit în aceste circumstanţe. Te obişnuieşti să trăieşti aşa şi te concentrezi pe părţile bune.
În orice caz, activismul şi asumarea a ceea ce este greşit în jurul nostru este esenţial pentru ca problemele să se rezolve, iar asta este ceea ce face Vitali, însă nu toată lumea poate face asta fiindcă nu toţi avem aceeaşi energie şi nu e ceva ce ar trebui să judecăm. Ei iubesc locul unde trăiesc fiindcă trăiesc acolo şi există frumuseţe şi integritate în acest fapt.
- Cum percep localnicii din Norilsk restul Rusiei (continentul) şi propria izolare?
Mi s-a părut că localnicii din Norilsk erau, de fapt, destul de bine conectaţi cu restul Rusiei – multora dintre ei, ca parte din avantajele de a locui acolo, li s-au oferit vacanţe lungi în afara oraşului, în capitală sau în oraşele de la malul mării. Aşadar, aceştia au călătorit destul de mult şi nu i-am perceput a fi pe atât de izolaţi, pe cât par!
- Ne poţi spune câteva cuvinte despre 99 şi despre subtitrarea filmului tău în mai multe limbi?
Vă sunt foarte recunoscătoare vouă, tuturor de la 99 pentru faptul că aţi adus Oraşul meu ucigător de frumos în faţa unei audienţe mai mari şi că ne-aţi unit prin limba universală a poveştii! Vă mulţumesc!