Cursa Tagada este una dintre atracţiile parcului de distracţii Prater din Viena. Tânăra Denise vine aici aproape în fiecare zi de şase ani.
Se învârte iar şi iar, ca să uite de tot. „Pot să fiu eu însămi, şi când stau în picioare pe Tagada, îmi dispar toate problemele”, ne spune.
Păstrându-şi echilibrul pentru câteva clipe, Denise evadează din lumea reală.
Un scurt documentar regizat de Bernhard Wenger
Fotografie: Rupert Höller
Montaj: Bernhard Wenger
Sunet: Özgür Anil
Muzică: DJ Webby
Subtitrare şi traducere: Julia Balla, Maria Bîrgu, Anamaria Câmpean, Andreea Butoi
Interviu
Bernhard Wenger Regizor
„În mintea mea, filmul trebuia să transmită ambiția Denisei și, în ciuda poveștii ei tragice, am încercat să realizez un film care să inspire.”
- Cum a luat naștere acest proiect?
Am realizat Păstrând echilibrul ca parte a formării mele în cadrul Academiei de Film din Viena. În timpul primului semestru, a trebuit să creăm un documentar. Am mers la Parcul de Distracţii Prater în căutarea unei poveşti. Voiam să arăt că nu tot ce se găseşte acolo este strălucitor şi plin de voioşie.
Denise m-a prins în mrejele ei de cum am văzut-o la Tagada. Am privit-o o vreme îndelungată, apoi am mers s-o întreb: „Cum faci asta?”
Primul lucru pe care l-a spus a fost: „Fac asta aproape zilnic, de şase ani încoace!” Era evident ceva profund. I-am spus că sunt în căutarea unei idei pentru un film şi am întrebat-o dacă i-aş putea lua un interviu.
- Denise ţi-a povestit momente dificile şi personale din copilăria şi adolescenţa ei… Cum de ţi s-a destăinuit?
Am pornit înregistrarea imediat ce am început să povestim. S-a deschis şi mi-a spus povestea vieţii ei. Nu mă aşteptam să fie atât de sumbră. Ne-am mai întâlnit de câteva ori, iar la final aveam opt ore de interviuri needitate. Am întrebat-o pe Denise cum de a fost de acord să-mi dezvăluie totul, iar ea mi-a răspuns: „Pe de o parte, îţi prinde bine să-ţi spui of-ul; pe de altă parte, vreau să arăt oamenilor că, indiferent de cât de greu e, mereu poţi găsi o cale de-a merge înainte.”
În mintea mea, filmul trebuia să transmită ambiţia Denisei şi, în ciuda poveştii ei tragice, am încercat să realizez un film care să inspire.
- O auzim pe Denise, dar nu o vedem niciodată vorbind în faţa camerei. De ce ai procedat în acest fel?
În primul rând, aveam ore de înregistrări audio de când Denise mi-a împărtăşit povestea ei pentru prima oară – ştiu ca e imposibil să reproduci acea emoţie autentică atunci când le ceri oamenilor să vorbească în faţa camerei.
În al doilea rând, eu nu sunt adeptul documentarelor de tipul „talking heads”. La primul interviu, nici măcar nu iau camera video cu mine, pentru că poate încurca şi stresa interlocutorii.
- Povesteşte-ne despre aspectele tehnice ale filmului, mai ales despre ultima secvenţă, când camera e în mişcare.
Filmările au fost destul de uşor de realizat. Am petrecut două zile în Prater alături de Denise, ca să ne facem o idee despre loc. Ultimele secvenţe au fost cele mai dificile, deoarece camera era montată pe caruselul în mişcare. Am construit la şcoală echipamentul pentru ataşare şi l-am montat pe carusel ca să ţină camera nemişcată. Inginerul de sunet s-a aşezat în dreapta, iar eu în stânga şi ne-am învârtit împreună cu Denise de 30 de ori.
De la bun început, intenţia mea a fost să mă apropii de ea prin intermediul filmului şi să închei cu ea în carusel, în lumea ei.
- La ce proiecte lucrezi acum?
Cu toate că îmi place să lucrez la documentare, acum mă concentrez pe filme de ficţiune. Am regizat câteva scurtmetraje şi acum lucrez la scenariul primului meu lungmetraj, „Peacock”.
- Ne spui ceva despre 99 şi despre adaptarea filmului tău în mai multe limbi?
Sunt foarte fericit că povestea Denisei – şi mai ales, curajul ei de a-şi continua viaţa – sunt disponibile unui public internaţional, în atât de multe limbi. Vă mulţumesc mult pentru asta!